Localitate compact românească din toate timpurile, datează de prin secolul XII. Este așezată pe ambele maluri ale râulețului “Șinca” la gura văii cu același nume. Hotarul are o suprafață de 8800 hotare. Pe hotarul ei trece linia ferată Făgăraș – Brașov, construită în anii 1906 – 1907. Până în anul 1762 când s-a înființat de către împărăteasa Maria Terezzia regimentul I de graniță, comuna purta numele Șinca.

Populația, aproape în majoritate, nevrând să primească armele de grăniceri, de care era condiționată și trecerea la uniți, decât să-și lepede credința, a preferat să-și părăsească satul și să se retragă în pădurea de miazăzi, pe la colibele ce le avea în diferite puncte din partea aceea. Treptat apoi refugiații și-au construit locuințe statornice, întemeind o nouă comunitate sub numele de “Șinca Noua”, localitatea de unde plecaseră luând numele de Șinca Veche.

În locul celor refugiați – în curs de câteva decenii – au fost colonizați locuitorii români din diferite părți ale Transilvaniei.

Dintre vechii locuitori numai patru familii nobile au rămas, primind armele și anume: Bârsan, Bălan, Strâmbu și Urs. Ulterior refugiindu-se și familiile Bălan și Urs, și au pierdut privilegiile nobiliare, ce posedau; mai târziu unii din membrii familiilor plecate au revenit, fără a-și dobândi însă locurile pierdute. Familiile Bârsan și Strâmbu, primind armele, au rămas în drepturi, care posedau: Bârsan moara de macinat și muntele “Țaga”, iar Strâmbu, pădurea “Pucutiș”.

Din această localitate au plecat parinții lui Gheorghe Șincai, cronicarul care s-a născut în Samsalul de câmpie, originar din familia Strâmbu din Șinca Veche.

În comună se poate pătrunde pe trei șosele: pe una dinspre răsărit, de catre satul Perșani, pe alta dinspre miazăzi, de către Șinca Nouă, și de pe a treia dinspre apus de către Ohaba și Șercăița.

Școala din Șinca Veche a avut caracter confesional pana la 1913. La 1 octombrie 1913, școala confesională se transforma într-o școală comunală cu trei învățători, cum funcționase până în 1909.