Primele atestări arheologice datează din neolitic continuându-se cu ştiri din perioada stăpânirii române când este atestată arheologic existenţa unui centru populat, în actualul teritoriu al comunei Şinca , din perioada Împărartului Tiberiu, constând în monede şi fragmente de ceramică ce sunt expuse la Muzeul de Istorie din Braşov (Piaţa Sfatului). Drumul român care lega antica Cumidava (Rasnov) de Dacia Superioară trecea prin Şinca Veche.
După retragerea romană oştirile sunt sărace. Populaţia va fi trăit în obşti săteşti amplasate în locuri retrase, exemplu Pleşu sau Prunărie.
Stăpânirea maghiară s-a impus târziu asupra Ţării Făgăraşului, atunci când aici era deja o organizaţie statală bine definită şi care îşi păstrează autonomia faţă de regatul maghiar în aproape tot Evul Mediu. În schimb există o legătură organică cu Ţara Românească, zona aceasta aparţinând domnilor români până la sfârşitul sec XV.
Prima menţiune documentară a localităţii Şinca Veche este legată de Ţara Românească şi, ca majoritatea documentelor Evului Mediu, se referă la proprietăţi sau privilegii boiereşti. Astfel în 1476, pe timpul domnitorului Laiota Basarab cel Bătrân, muntele Nemaia (actual Namaia) din teritoriul comunei Şinca era dăruit unor boieri drept recompensă pentru serviciile făcute. Legătura cu Ţara Românească continuă, dovadă implicarea boierilor din Şinca în luptele interne din teritoriile de peste munţi. În 1534 sunt pomeniţi boierii care la 1508 luptaseră de partea lui Mircea Ciobanul împotriva regelui ungar.
Perioada Principatului Transilvănean a însemnat pentru Şinca o continuă consolidare a feudalismului, tot mai mulţi ţărani devin iobagi, la 1640 Şinca ajunge proprietatea lui Francisc Masskasi, la acea dată comunitatea avea 74 de familii.
Trecerea, la sfârşitul sec XVI, a Transilvaniei sub stăpânire habsburgică a avut pentru locuitori câteva consecinţe importante, în primul rând o rupere faţă de civilizaţia orientală şi orientarea spre civilizaţia occidentală, în al doilea rând are loc o accentuare a exploatării feudale conjugată cu încercarea de atragere a românilor ortodocşi spre unirea cu Roma.
Exploatarea feudală conjugată cu intoleranţa religioasă au drept consecinţă o mare migraţie, la 1726 din 103 gospodarii, 23 erau pustii. La 1758 Şinca avea doar 48 de familii pentru ca, la 1762 să se vorbească numai de 4 familii care au rămas în localitate (Bârsan, Bălan, Urs şi Strâmbu).
Perioada 1697-1761 a fost o perioadă care a bulversat puternic viaţa localităţii. În 1761 curtea de la Viena pune problema înfiinţării regimentelor de graniţă. Din regimentul II de la Orlat va face parte şi localitatea Şinca . Deoarece condiţia de a fi grăniceri impunea unirea cu Roma, în Şinca au fost aduşi oameni din toată Transilvania, acelaşi lucru s-a petrecut în Bucium şi Ohaba. Satele Șercăița şi Perșani n-au fost antrenate în acest proces. În schimbul acceptării militarizării ţăranii din satele de graniţă devin oameni liberi, bucurându-se de avantaje economice, politice şi culturale. De exemplu, la 1772 din iniţiativa cărturarului Gheorghe Şincai, el însuşi cu originea din Şinca Veche, se înfiinţează prima şcoală din sat. Tot acum la Ohaba se înfiinţează o şcoală gimnazială în limba germană unde se formau viitorii învăţători şi ofiţeri.
La sfârşitul sec XVII şi începutul sec XVIII localitatea cunoaşte o perioadă de prosperitate economică şi creştere demografică, cu toate că șincanii participă la marile conflicte internaționale, inclusiv războaiele napoleoniene.
Anii din preajma revoluţiei de la 1848 aduc pentru localitate adevărate dezastre, ciumă, lepră şi holeră, satul regăsindu-se cu greu. În primăvara lui 1849 şincanii participă la revoluţie deplasându-se împreună cu preotul satului la Șercaia, 5 dintre ei sunt ucişi în luptă.
Revoluţia de la 1848 a dovedit că vechea stare de lucruri nu mai putea continua, printre măsurile luate a fost şi desfiinţarea iobăgiei care a făcut ca şi locuitorii din Șercăița şi Perşani să devină oameni liberi. Unul din primele efecte vizibile a fost înfiinţarea unor şcoli, la 1851, în cele două sate. Pentru satele militarizate una din urmările revoluţiei a fost desfiinţarea regimentelor grănicereşti.
Perioada dualismului, începută în 1867, înseamnă intensificarea luptei naţionale, vizibilă în localităţile comunei prin întemeierea şcolilor confesionale unde predarea se făcea în limbă romană.
Primul război mondial aduce retragerea, odată cu armata romană, a autorităţilor locale din Şinca Veche pe teritoriul românesc. Acestea se reîntorc doar odată cu unirea cu patria mamă. În acest război şi-au dat viaţă un mare număr de eroi.
Perioada interbelică este o perioadă de înflorire pentru satele comunei căreia i-a pus capăt al doilea război mondial în care comunitatea şi-a adus din nou aportul prin jertfă de sânge a fiilor ei.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial poate fi împărţită, din punctul de vedere al localnicilor, în 3 părţi distincte: perioada 1945-1961, respectiv perioada anterioară colectivizării forţate, caracterizată prin nenumărate cote pe care ţăranii proprietari de pământ trebuiau să le plătească, perioada 1961-1989, respectiv perioada colectivizării în care s-au depus toate eforturile pentru distrugerea instinctelor de proprietari ale şincanilor, şi perioada din 1989 până în prezent, care se vrea o deschidere spre valorile civilizaţiei occidentale.